Atunci cand aumite coordonate firesti ale vietii sunt taiate, ce se intampla cu noi? Majoritatea, gasiti intr-un impas si debusolati, vor incerca, cel mai probabil, o intoarcere disperata la ele, iar de incercarile vor esua, va avea loc fie o cadere, fie vor porni intr-o noua directie, pe alte coordonate. In orice caz, o schimbare se produce. Am zis, in majoritata cazurilor. Sunt insa si situatii, si oameni, care, pierzand steaua polara a cursului vietii, nu se dezechilibreaza, nu cad, ci continua sa mearga, schiopatand, ar zice unii, cu puteri inzecite, ar zice altii.
Eu spun insa ca acei cineva gasesc in fractionarea axului central, si in lipsa acelei coordonate, un teren roditor pentru manifestari exacerbate in alte planuri. Si uite asa, ajungem la titlul postului: Grey Gardens. Ce-i asta? Numele dat unei case din somptuosul Hampton. De ce-i atat de special? Fireste, datorita oamenilor ce-au poposit in ea. Mai exact, datorita a doua femei, mama si fiica, “Big Edie” si “Little Edie”, sau pe numele lor reale, Edith Bouvier Beale, si Edith Beale, subiectul unui documentar din 1975 si, mai nou, al unui remake din 2009.
Actiunea, pe scurt:
“Big Edie”, o prezenta a inaltei societati americane, este parasita de sotul ei pentru stilul sau de viata extravagant, iar fiica sa cea mare, “Little Edie”, vine sa aiba grija de ea la casa din Hampton. Socant este faptul ca cele doua femei se izoleaza treptat de lumea exterioara, neingrijindu-se de starea locuintei, care in scurt timp devine o adevarata groapa de gunoi. Datoriile le obliga pe cele doua sa vanda, pe rand, toate bunurile de valoare ce aminteau de viata luxoasa pe care o dusesera si, dupa 30 de ani, totul se transforma intr-un palat decrepit, mizer, singurele marturii ale tristului adevar fiind peretii odata pictati in culori vii, pianul ajuns loc de dormit pentru numeroasele pisici, sau mobila, acum imbibata de umezeala si mirosuri grele. Tocmai conditiile de viata ale celor doua fac ca doi regizori sa le propuna acestora sa faca un documentar despre ele.
Interesul apare insa, si datorita legaturii acestora de rudenie cu Jackie Kennedy. Cele doua accepta, mai ales datorita “talentului actoricesc” pe care cred ca il au, Little Edie crezand ca prin asta isi va face din nou intrarea in lumea aristilor.
Ce urmeaza sunt scene de un absurd aproape cinic, de o excentricitate nejustificata (pentru noi 
) ce aduc insa lumini si umbre pe natura legaturii bizare ce se crease de-a lungul vremii intre cele doua, mama si fiica, dar si pe individualitatea fiecareia dintre cele doua personaj.(Impropriu spus. Protagoniste?). Asta datorita ineditului si neplauzibilitatii scenariului: doua suflete, inchise impreuna vreme de peste 40 de ani- o relatie pasiv-agresiva, uneori rautacioasa, aproape plina de ura, alteori lasand sa iasa la iveala dependenta fiecareia dintre ele fata de cealalta.
Scenele suprinse de cei doi regizori mi-au lasat un incredibil sentiment de duiose, poate un alt exemplu in care am gasit frumosul in urat, “les fleurs du mal”, mai ales in imaginea lui “Little Edie”, pe care-as numi-o o domnisoara in corpul unei femei de 56 de ani, ce traieste si se hraneste in fiecare zi din nostalgia tineretii ei, pierdute, cum ar zice, in momentele sale de luciditate( oare? ), din cauza egoismului si tiraniei mamei sale. Ea reuseste sa pastreze, tocmai datorita pierderii acelei coordonate, esenta fiintei sale, apart from the misery she lived in. O dulce inconstienta conservata si exteriorizata in cele mai diverse si comice feluri: dansurile ei ( “the slow step”), teatralitatea, felul in care isi creeaza un stil vestimentar unic (!!), din carpele vechi ale rochiilor, dorintele copilaresti si, mai ales, lejeritatea cu care isi traieste fiecare zi-
“I don’t have any clock. You know, I never know what time it is”
Pentru mine, filmul anului 2009
