Bergman e unul dintre regizorii cei mai dragi mie. Filmele lui sunt ca pe o confesiune, pe de o parte, si ca o eliberare de propriile temeri, pe de alta. Un soi de terapie artistica. Primul film vazut, ‘Fragii salbatici”, a ramas, chiar si acum, preferatul. Cum se intampla de fapt cu toate “prime”-urile noilor regizori.
Revin. Scurta prezentare.
O plimbare matinala il scoate pe eroul nostru (Isak Borg) in strada pustie. Soarele e puternic, desenand umbrele cu precizie. Ceasul nu mai are indicatoare, iar in linistea mortuara, cand Isak isi scoate propriul ceas din buzunar, pentru a verifica ora, in locul tic-tac-ului obisnuit se fac auzite bataile inimii. Cortegiul funerar cu care se intalneste, roata trasurii desprinzandu-se, sicriul sfaramat, iar, in final, mana iesind dintre scanduri il fac pe aceasta sa ia atitudine: Isak vrea sa vada ce se afla in ciudatul sicriu. “Ce uimit am fost sa descopar ca mortul nu era altul decat eu insumi!” .
Acest asincronism anunta deja o serie de alternari intre imagine si sunet, pe fondul situatiilor ce se ivesc intre personaj si cei intalniti in imaginatia sa. Filmul incepe ca o eruptie a subconstientului, ca un prolog oniric. Tehnica visului nu este insa expusa, nu este utilizata la vedere, hipersensibilitatea personajului distilandu-se printr-o permanenta estimare a realitatii. Naratiunea intra apoi in planul realist, in care se prezinta, de fapt, cenzura aplicata siesi si celor din jur de un batran octogenar.
Stilul introspectiv al filmului este alterat de distantarea personajului de subiectivitate : el asista, la acea calatorie spre Lund, care este de fapt o calatorie spre sine, fara a participa vreodata, ca un spectacol nostalgic desfasurat in mintea sa. Analiza propriului eu este aproape psihanalitica, chiar in masura in care porneste de la eul narator.
Isak nu se hazardeaza in relatii care sa-l scoata din crusta sa. Doar Marianne (nora sa) indrazneste sa intre intr-un dialog al spiritului cu acesta. Restul personajelor vegeteaza in cercul constiintei eroului. Fiinta lui Isak – austera, rabdatoare, inteligenta, “de gheata“, refuza orice fel e confesiuni- nici nu le face , nici nu le asteapta. Totusi, statismul acesta nu supara, armonizandu-se cu situarea personajului in starea de control a constiintei.
Finalul apare ca o eliberare, cand, in mod simetric, Isak are un vis luminos: imaginea tatalui lui, la pescuit, pe malul lacului. Copilaria apare ca un teritoriu al tuturor concilierilor. Isak-copilul nu are decat parinti, pe cand Isak-batranul are o constiinta, si constiinta chinuie.
