Last night’s dream

I don’t want to die, I want to climb up to God on a ladder.

Grey Gardens

Atunci cand aumite coordonate firesti ale vietii sunt taiate, ce se intampla cu noi? Majoritatea, gasiti intr-un impas si debusolati, vor incerca, cel mai probabil, o intoarcere disperata la ele, iar de incercarile vor esua, va avea loc fie o cadere, fie vor porni intr-o noua directie, pe alte coordonate. In orice caz, o schimbare se produce. Am zis, in majoritata cazurilor. Sunt insa si situatii, si oameni, care, pierzand steaua polara a cursului vietii, nu se dezechilibreaza, nu cad, ci continua sa mearga, schiopatand, ar zice unii, cu puteri inzecite, ar zice altii.

Eu spun insa ca acei cineva gasesc in fractionarea axului central, si in lipsa acelei coordonate, un teren roditor pentru manifestari exacerbate in alte planuri. Si uite asa, ajungem la titlul postului: Grey Gardens. Ce-i asta? Numele dat unei case din somptuosul Hampton. De ce-i atat de special? Fireste, datorita oamenilor ce-au poposit in ea. Mai exact, datorita a doua femei, mama si fiica, “Big Edie” si “Little Edie”, sau pe numele lor reale, Edith Bouvier Beale, si Edith Beale, subiectul unui documentar din 1975 si, mai nou, al unui remake din 2009.

Actiunea, pe scurt:

“Big Edie”, o prezenta a inaltei societati americane, este parasita de sotul ei pentru stilul sau de viata extravagant, iar fiica sa cea mare, “Little Edie”, vine sa aiba grija de ea la casa din Hampton. Socant este faptul ca cele doua femei se izoleaza treptat de lumea exterioara, neingrijindu-se de starea locuintei, care in scurt timp devine o adevarata groapa de gunoi. Datoriile le obliga pe cele doua sa vanda, pe rand, toate bunurile de valoare ce aminteau de viata luxoasa pe care o dusesera si, dupa 30 de ani, totul se transforma intr-un palat decrepit, mizer, singurele marturii ale tristului adevar fiind peretii odata pictati in culori vii, pianul ajuns loc de dormit pentru numeroasele pisici, sau mobila, acum imbibata de umezeala si mirosuri grele. Tocmai conditiile de viata ale celor doua fac ca doi regizori sa le propuna acestora sa faca un documentar despre ele.

Interesul apare insa, si datorita legaturii acestora de rudenie cu Jackie Kennedy. Cele doua accepta, mai ales datorita “talentului actoricesc” pe care cred ca il au, Little Edie crezand ca prin asta isi va face din nou intrarea in lumea aristilor.

Ce urmeaza sunt scene de un absurd aproape cinic, de o excentricitate nejustificata (pentru noi ) ce aduc insa lumini si umbre pe natura legaturii bizare ce se crease de-a lungul vremii intre cele doua, mama si fiica, dar si pe individualitatea fiecareia dintre cele doua personaj.(Impropriu spus. Protagoniste?). Asta datorita ineditului si neplauzibilitatii scenariului: doua suflete, inchise impreuna vreme de peste 40 de ani- o relatie pasiv-agresiva, uneori rautacioasa, aproape plina de ura, alteori lasand sa iasa la iveala dependenta fiecareia dintre ele fata de cealalta.

Scenele suprinse de cei doi regizori mi-au lasat un incredibil sentiment de duiose, poate un alt exemplu in care am gasit frumosul in urat, “les fleurs du mal”, mai ales in imaginea lui “Little Edie”, pe care-as numi-o o domnisoara in corpul unei femei de 56 de ani, ce traieste si se hraneste in fiecare zi din nostalgia tineretii ei, pierdute, cum ar zice, in momentele sale de luciditate( oare? ), din cauza egoismului si tiraniei mamei sale. Ea reuseste sa pastreze, tocmai datorita pierderii acelei coordonate, esenta fiintei sale, apart from the misery she lived in. O dulce inconstienta conservata si exteriorizata in cele mai diverse si comice feluri: dansurile ei ( “the slow step”), teatralitatea, felul in care isi creeaza un stil vestimentar unic (!!), din carpele vechi ale rochiilor, dorintele copilaresti si, mai ales, lejeritatea cu care isi traieste fiecare zi-

“I don’t have any clock. You know, I never know what time it is”

Pentru mine, filmul anului 2009

elemente esentiale

Aici la noi, totul e supus regulii. O regula universala, incapatoare, cu avantari si reveniri, imposibil de derogat.
Aici se respira sacadat, ritmic, 2 timpi pentru fiecare gura de aer. Locul asta e tot colturos, dur, taiat
nemteste, linile-s bruste, nu-i spatiu pentru niciun perete valuros. Noi mergem paralel cu zidurile, cu spatele
drept si privirea inainte, nu ne e permis sa ne intindem pe ele, sa alunecam de-a lungul unei curbe sau sa magzalim
podeaua. Textele noastre nu au metafore sau comparatii stilizate, ci-s brute, paragrafate. Noi suntem practici.

Indragostitii nostri se iubesc cu lumina stinsa, iau masa cu cei asemenea lor, isi fac planuri pentru urmatorii 30 de ani cu creionul in mana, dar si asigurari de viata. Impreuna, doar sunt iubiti. Isi asigura continuitatea.

Cei de aici nu privesc dincolo. Lumina asta-i tocmai buna.

Stupid?

Daca ne-am afla intr-o incapere goala, cati dintre noi am spune: “Aici nu e nimic”, si cati: “Aici sunt eu” ?

“Sunt eu, constient de mine, de prezenta mea, pe care nu o ignor, ba imi explorez fiinta si potentialul mai mult decat depind de ce-i in jur. Nu imi realizez existenta doar un raport cu existenta a altceva exterior mie, imi sunt mie suficient si pot crea suficiente legaturi in interiorul meu incat sa pot spune, in pustietate: aici e ceva“

“Aici nu e nimic”

L’iceberg – odd and wicked. Recenzie despre schimbare.

 

A fost Festivalul filmului belgian francofon. 2 filme la care am ajuns: L’iceberg si HOP.

Film suprarealist, ironic, foooarte teatral, in care absurdul e la el acasa.

 Ipoteza: Fiona, mama, sotie, angajata la un fast-food, isi traieste viata ca  intr-o cutie de carton, in care nu te poti decat intoarce in cerc, perspectiva fiindu-ti data de 4 colturi- diferite, dar asemanatoare-  un Univers inchis si ermetic.

Intriga: Intamplarea (sau destinul, vom vedea) face ca intr-o seara sa ramana blocata in camera frigorifica. A doua zi, traumatizata si inghetata, fuge spre casa unde familia ei o ignora, neintrerupandu-si cursul obisnuit al diminetii. Stupefiata (caci ea este, in definitiv, singurul personaj uman  al povestirii, ceilalti fiind doar instrumente ale destinului ei), isi realizeaza insignificanta si se gandeste din ce in ce mai des la experienta traita, dezvoltand o legatura ciudata (obsesie) pentru frig si gheata. Pentru ca a fost una care a scos-o din rutina zilnica, soarta ei va fi fundamental schimbata, zguduindu-i din temelii dorintele si felul de a se percepe.

Piatra de hotar: Fiona hotaraste sa plece in cautarea unui iceberg, rupand astfel barierele traiului domestic. Devine scopul sau ultim, parasindu-si familia si ajungand intr-o mica comunitate de la malul marii. Aici, il intalneste pe Rene  , pe care il va face sa se indragosteasca de ea ( isi descopera, deci, latura feminina), si de care se va folosi pentru a ajunge la aisberg. Stupoarea: sotul sau descopera ca Fiona a fugit.  In acest punct, de schimbare, de minus, Julien se umanizeaza si pleaca in cautarea ei. Calatoresc pe mare, ca intr-un final Fiona sa ajunga la iceberg.

Punct culminant: Intr-o imagine profund revelatorie, pe de o parte, si comica, prin absurdul situatiei, pe de alta, Fiona se intinde pe aisbergul mult-dorit, in timp ce acesta se topeste incet ( efemeritatea inerenta a lucrurilor?), pana ce ajunge in apa. Dar este acolo! Imbratiseaza bucuria dorintei implinite.

Intr-un final, eroina este din nou alaturi de sotul ei, ramand la latitudinea imaginatiei noastre daca viata ei va fi sau nu aceeasi.

Filmul- o metafora mare. Sau un sir de metafore. Ce invatam noi de aici?

(cauza1-> efect1=cauza2->efect2=…..->efect n )  = destin?

O ecuatie cu nuante

Februarie- Bergman

    Bergman e unul dintre regizorii cei mai dragi mie. Filmele lui sunt  ca pe o confesiune, pe de o parte, si ca o eliberare de propriile temeri, pe de alta. Un soi de terapie artistica.  Primul film vazut, ‘Fragii salbatici”, a ramas, chiar si acum, preferatul. Cum se intampla de fapt cu toate “prime”-urile noilor regizori.

  Revin.  Scurta prezentare.

  O plimbare matinala il scoate pe eroul nostru (Isak Borg) in strada pustie. Soarele e puternic, desenand umbrele cu precizie. Ceasul nu mai are indicatoare, iar in linistea mortuara, cand Isak isi scoate propriul ceas din buzunar, pentru a verifica ora, in locul tic-tac-ului obisnuit se fac auzite bataile inimii. Cortegiul funerar cu care se intalneste, roata trasurii desprinzandu-se, sicriul sfaramat, iar, in final, mana iesind dintre scanduri il fac pe aceasta sa ia atitudine: Isak vrea sa vada ce se afla in ciudatul sicriu. “Ce uimit am fost sa descopar ca mortul nu era altul decat eu insumi!” .

    Acest asincronism anunta deja o serie de alternari intre imagine si sunet, pe fondul situatiilor ce se ivesc intre personaj si cei intalniti in imaginatia sa. Filmul incepe ca o eruptie a subconstientului, ca un prolog oniric. Tehnica visului nu este insa expusa, nu este utilizata la vedere, hipersensibilitatea personajului distilandu-se printr-o permanenta estimare a realitatii. Naratiunea intra apoi in planul realist, in care se prezinta, de fapt, cenzura aplicata siesi si celor din jur de un batran octogenar.  

   Stilul introspectiv al filmului este alterat de distantarea personajului de subiectivitate : el asista, la acea calatorie spre Lund, care este de fapt o calatorie spre sine, fara a participa vreodata, ca un spectacol nostalgic desfasurat in mintea sa. Analiza propriului eu este aproape psihanalitica, chiar in masura in care porneste de la eul narator.

     Isak nu se hazardeaza in relatii care sa-l scoata din crusta sa. Doar Marianne (nora sa) indrazneste sa intre intr-un dialog al spiritului cu acesta. Restul personajelor vegeteaza in cercul constiintei eroului. Fiinta lui Isak – austera, rabdatoare, inteligenta, “de gheata“, refuza orice fel e confesiuni- nici nu le face , nici nu le asteapta. Totusi, statismul acesta nu supara, armonizandu-se cu situarea personajului in starea de control a constiintei.

    Finalul apare ca o eliberare, cand, in mod simetric, Isak are un vis luminos: imaginea tatalui lui, la pescuit, pe malul lacului. Copilaria apare ca un teritoriu al tuturor concilierilor. Isak-copilul nu are decat parinti, pe cand Isak-batranul are o constiinta, si constiinta chinuie.

Please moderate.

ex·cess

• The state of exceeding what is normal or sufficient.
• An amount or quantity beyond what is normal or sufficient; a surplus.
• Being more than is usual, required, or permitted.

Excess as redemption.

Excess as burden.

How can you moderate?

“I like things that are excessive..”